!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!
Unele din materiale de pe blog (filme și cărți) sunt descărcate de pe internet (Scribd sau alte site-uri) și au caracter informațional.
Oricine este liber să preia de blog orice informație!

luni, 5 septembrie 2016

Teamă în pastorația tinerilor? Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula

Teamă în pastorația tinerilor?

Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula

Nu pot să nu observ o oarecare agitație, deloc creștină, a tinerilor mei colegi profesori de Religie atunci când le transmiți date cu privire la proiectele catehumenale de genul „Hristos împărtășit copiilor” ori „Alege școala”, de departe cele mai dinamice proiecte generale de pastorație a tineretului în Ortodoxia românească modernă. Se simt amenințați li, uneori, te tratează ca și cu le-ai fura pâinea de la gură, ca și cum scopul primar al Bisericii ar fi să-și deposedeze de autoritate pastorală oamenii care o reprezintă în linia întâi a pastoralei pentru tineret, școala românească.
Vom încerca, pe parcursul mai multor articole, să ne lămurim împreună asupra elementelor de pedagogie pastorală, specială, aplicate de proiectele amintite ca și de altele, similare, aplicate în diferite regiuni ale lumii. Experiențele deloc de ocolit în privința dinamizării dialogului cu tinerii și foarte tinerii creștini. Dar mai întâi vom încerca să lămurim, fie și numai în câteva rânduri, netemeinicia fricii colegiale. De ani de zile una dintre fracturile vieții pastorale urbane, și nu de puține ori chiar rurale, este lipsa de coordonare în acțiunile dintre biserica parohială și școala de pe teritoriul său, desigur nu doar fizic. Prea ocupat, ori poate doar indolent, preotul trece rar pragul școlii, mi-au spus-o la mai toate întâlnirile profesorii de Religie. De cealaltă parte, preoții parohi se plângeau de absenteismul profesorului în preocupările pastorației parohiale ori sufocarea parohului prin tot felul de cerințe, gen spovedit clase la rând în perioada cea mai aglomerată în slujbe și slujiri din timpul celor patru posturi ale anului bisericesc.
Pe teren lucrurile stau așa cum sunt prezentate. De o parte profesorii de Religie, un soi de batalion de șoc, de cealaltă preoțimea, ca și cum așa trebuie să stea lucrurile, cu o vale de plângeri și incongruențe întrei ei, prin mrejele căreia se plimbă nederanjat duhul incompetenței. Am militat mereu pentru soluția unui comitet catehumenal al parohiei în care să fie încadrați, cu responsabilități multiple, acei dintre profesorii școlii cărora le pasă și de sufletul copiilor nu doar de îndeplinirea normei didactice. Cum, cred, este obligatoriu ca fie măcar o dată în lună preotul să străbată, cu ocazii luminoase coridoarele școlii, pentru întâlniri cu tinerii dar și cu profesorii acestora. Nu e vorba de a forța ceva, ci de intrarea în normalitate. Adică în dialog. Adică în părtășie pentru binele copiilor.
Teama de a fi dați afară la fiecare reformă care se anunță prin școală, pe care ne-o reiterează de fiecare dată profesorii re Religie, dovedește fragilitatea statutului lor, lipsa de sprijin real în pastorația pe care o desfășoară în școală. De aceea cred că este potrivit ca fiecare început de an școlar să aducă fiecărui profesor de Religie și o recunoaștere publică, în mijlocul bisericii locale, a acestui statut. Pentru a se înțelege deplin, inclusiv de către factorii decizionali din administrația bisericească, dublul caracter misiologic al profesorului de Religie: profesor și apostol mărturisitor. Mai ales că cea de-a doua dimensiune este cea mai hulită de către grupurile de dialog social, care vor coborârea orei de Religie la nivelul atelierului industrial sau orei de activitate gospodărească de odinioară.
Proiectele „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala” vin să deschidă tocmai această posibilitate. De a dovedi, că în inteligența pastorală specifică, Ortodoxia românească dezvoltă confesionalismul discursului său în acțiuni extra-școlare, cu o pedagogie fundamentală revelațional, în spațiul specific liturgicului și pastoralei catehumenale specifice. Ele sunt posibilități de angrenare a copiilor în acțiuni pe care statutul orei de Religie în programa orei din școala de stat, în mentalitatea absurdă a vremii de acum, nu încap. Pentru că, nu-i așa, alergând prin programă ca să dovedim că suntem materie respectabilă, acordând note, trecând absențe în cataloage, perfectându-ne mereu modelul de predare după metode tot mai moderne, uităm copiii. Intrăm în capcana ideologiei educative și a educației ideologice, transformând ora de Religie în încă o oră de orar. De cele mai multe ori în plus. Colaborarea cu preotul paroh, programa eliberată de structuri inutile, subiectele plăcute și abordările de toți copii comunității, manualele coerente și ghidurile lor, mută libertatea de a în dialog cu pruncii în biserică, prin pârghiile acestor proiecte. Comunicarea desăvârșindu-se în comunicare. Ori asta nu înseamnă părăsirea catedrei, ci prelungirea ei, întoarcerea ei în fundamentul dintâi: miezul ei „catedralic”.
E un efort în plus. Este clar. Presupune renunțarea la unele din după-amiezele noastre. Mai ales cele duminicale. Renunțarea la unele din tonalitățile didacticiste prin care ne-am alineat (și alienat, deopotrivă). Cultura creștină oferită prin biserică, în libertate de asumare, vor fi, în timp, cele mai clare biruințe împotriva secularizării de care suferim.
Se vor naște zâmbete pe chipurile unora dintre colegi, preoți ori profesori, vor reacționa ciudat directorii de școală ori vreo personalitate din Inspectorat? Mai bine. Pentru că aceasta va dovedi că lovim în insalubra mentalitate a idei că Religia e materie de mâna a doua, e cenușăreasă acceptată la masa bogaților realiști ori umaniști. Fără frică, trebuie muncit mai mult cu noi și mentalitățile noastre. Exact statura de excepție pe care o cere predarea Religie, inclusiv în orele propuse prin proiectele amintite, sunt sămânța ce cutremură de teamă pe ceilalți. Ei știu bine că acela care ascultă durerea unui copil și contribuie la dezvoltarea staturii sale morale este autoritatea care nu poate fi smulsă din peisajul școli normale.
Vom continua cu amănuntele legate de cele două proiecte, așa cum se derulează ele practic. Primul și cel mai de preț amănunt de reținut este acela că aceste proiecte cer reașezarea preotului în dialog cu profesorul de Religie și cu părinții copiilor. Fără confundare de locuri. Sistematic. Fără ifose. Al doilea, important și el, că aceste proiecte nu înlocuiesc, nici de departe, ora de Religie, ci o continuă în firescul ei extra-curricular, de care toate celelalte materii beneficiază. Nu este nevoie să ne complexăm cu frici inutile atunci când ne dezvolătm proiectele pastorale. Să păstrăm frica pentru lucrurile pe care nu le înnobilăm, nu le împlinim după voia lui Dumnezeu. Vom reveni așadar[1].



[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, „Teamă în pastorația tinerilor?” în Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Perspective catehumenale, tradiției și contextualizare pastorală – studii catehumenale și cateheze pentru ziua de azi - , ed. Techno Media, Sibiu, 2013, pp. 282-284.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...