!!!Important!!!

Acest blog reprezintă strict părerile mele.
Orice asociere între numele meu și documentele oficiale legate de ora de Religie (lecții, fișe, manuale, programe școlare etc) sau cu acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române sau ale Arhiepiscopiei Timișoarei ori ale Școlii Gimnaziale Satchinez nu-și are menirea. Aceste instituții nu pot fi responsabile pentru postările mele și nici trase la răspundere!
Unele din materiale de pe blog (filme și cărți) sunt descărcate de pe internet (Scribd sau alte site-uri) și au caracter informațional.
Oricine este liber să preia de blog orice informație!

sâmbătă, 17 februarie 2018

Preotul ca educator - Prof. Univ. Dr. Constatin Cucoș

Preotul ca educator


            Prin tot ceea ce gândește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru cei din comunitatea pe care o slujește. Adevărata lui menire constă în asistarea spirituală a oamenilor. Cele mai mici gesticulații ale sale sunt urmărite și amendate ca atare. De aceea, se cere a fi realizată o selecție și promovare atentă a clerului. „a fi preot – scria S. Mehedinți – înseamnă a fi nobil din naștere,, adică un real talent etic. Iar a te ridica pe treptele mai înalte ale ierarhiei bisericești înseamnă că faci parte din aristocrația sufletească a întregii generații cu care ai venit pe pământ” (1935, p. 45). A merge pe urmele lui Hristos este nu numai o problemă de conștiință individuală, ci și o chestiune care atinge existența și igiena morală a unei societăți. Harul inițial, dacă există, se cere a fi împlinit prin efort susținut, prin încordare spirituală, prin inițiativă și continuitate practică. „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esențială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafață ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esențial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească” (Evdokimov, 19992, p. 180).
            Preotul este inserat lumii în care trăiește și, ca atare, îi va cunoaște disponibilitatea sau limitele. „Preotul ortodox – scria Ion Tomescu – trebuie să trăiască în lume și pentru lume. Misiunea lui este deci cu mult mai grea: căci pentru a îmbunătăți lumea, el trebuie să lupte cu lumea, cu toate ispitele, piedicile și greutățile vieții ei” 9Tomescu, 1935, p. 12). Precum Fiul lui Dumnezeu, care a luat chip de om pentru a ajuta pe om, cunoscând bucuriile și durerile ei, la fel și preotul are obligația de a se integra în comunitate pentru a afla care sunt trebuințele imediate ale firii omenești. El este un păstor de suflete, dar poate deveni și un sfătuitor în probleme foarte stringente cu un caracter consistent pragmatic. „Preotul nu trebuie niciodată să fie sub vremi, ci peste vremi. Căci preotul este întruparea permanentă a lui Hristos în lume, pentru Mântuirea Lumii. Trăind într-o epocă, cunoscând toată structura ei, calitățile și cursul ei” (Rovența, 1940, p. 11). Un preot este prețuit prin cultura sa intelectuală, profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a răspunde afirmativ la trebuințele comunității în care el trăiește. Alegerea unor preoți s-ar putea realiza în funcție de următoarele calități: darul minții (căci ei vor purta „Lumina Lumii”), darul frumosului (întrucât vor mijloci expresii artistice felurite) și darul sufletului (dat fiind că vor modela și vor îndrepta spiritele oamenilor). La aceste calități vocaționale se vor adăuga în chip obligatoriu educația profesională, cunoașterea în detaliu a fundamentelor teologice ale credinței în numele căreia profesează. „O predică bine studiată, care să provoace și susțină atenția, și a omului cult și a celui incult, poate să contribuie foarte mult la adâncirea sentimentului religios” (Antonescu, 1937, p. 123). Un preot cultivat va avea mai mari șanse în a prezenta și educa sentimentele și trăirile religioase. În calitate de duhovnic însă, preotul nu va fi un simplu transmițător de învățătură, ci o întruchipare a valorilor creștine și a competenței relaționale, întrucât are de-a face cu oamenii. Oricât de bine ar fi echipat teoretic, dacă îi lipsește exemplaritatea faptelor și înțelegerea aproapelui nu poate fi un autentic duhovnic spiritual și deci preot.
            Educația  pe care o exercită preotul este atât implicită, prin întregul său comportament din biserică și din afara ei, dar și explicită, prin aceea că el a devenit profesor, integrat corpului profesoral, predând efectiv în ora de religie. Ca preot în biserică, el va fi pătruns de pietate, cu puternice convingeri moral-religioase, altruist și generos, cu un suflet blând și deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalți. Ca profesor, preotul va poseda temeinice cunoștințe psihologice și pedagogice, va fi apropiat și iubitor de copii și tineri, își va însuși aparatul conceptual specific psihopedagogiei, limbajul comun întru buna și aleasa înțelegere cu ceilalți profesori. De altfel, printre ceilalți profesori, preotul va fi un model exemplar de conduită profesională și didactică (nu este exclusă chiar opera de catehizare a propriilor colegi, dat fiind că nu toți profesorii agreează ideea unei educații creștine). El poate contribui stimulativ la întărirea coerenței colectivului de profesori și se poate constitui într-un factor de mediere a eventualelor conflicte. Un bun profesor-preot se cere a avea calități, precum cele invocare de Margaret Lindsey (1978, p. 101-102): profesionalitate și cultură de specialitate, experiență în domeniu, capacitate de individualizare a cunoștințelor, spirit coordonator, spirit planificator și anticipator. Ține de demnitatea preotului să acceadă la un comportament profesoral care să-l facă egal cu orice om de la catedră. Nu este suficient ca preotul să posede numai cunoștințe bogate de teologie. „Ne trebuie biserică nouă, religie vie, religie cu apostoli convinși de rostul iubirii creștine – scria George Bota – iar nu apostoli cu rude mari și strălucitoare și cu vorbe goale și neînțelese” (Bota, 1929, p. 84). Ca și în cazul altor profesori, cultura psihopedagogică joacă un rol de primă importanță pentru a vehicula, a transmite cunoștințe, a forma atitudine și convingeri superioare. Un apostol al lui Iisus este un învățător prin excelență. Învățătura a ocupat cea mai mare parte din activitatea lui Hristos. Oare nu același lucru se cuvine și din partea preotului? Nu trebuie să fie el un exemplu pentru comunitatea credincioșilor? „Dacă vrei să dai viață învățământului, atunci trebuie ca elevii să muște în fiecare zi și la fiecare lecție viață din viața ta, până la definitiva epuizare; astfel, dacă aceasta nu se întâmplă, atunci un mort comunică lucruri moarte celor vii, ca să-i omoare și pe ei” (Miclea, 1942, p. 136).
            Relația dintre preot și copil este asemenea aceleia dintre un guru, un maestru și un discipol, un novice. Orice discipol posedă o experiență personală, un mod de a fi, care se cere a fi cunoscut și respectat de către magistru. Preotul are de jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi înlocuit de părinți sau profesori. Atitudinea sa va fi de înțelegere și bunăvoire, și nu de maltratare a sufletelor. El este un „călător al adâncimilor” (Davy, 1987, p. 66) din sufletul omului. „Educatorul este un om care trebuie să citească într-un suflet frumosul poem pe care Dumnezeu l-a scris; să-l citească, să-l deceleze și să-l facă să apară scris în literele vieții, precum savantul citește opera divină în steaua ce lucește pe firmament. Educatorul este dintre dată mag și profet” (Ponsard, 1937, p. 46). Este mare lucru să știi să-ți asumi această misie de călăuză spirituală, în cazul în care există, se cere a fi forjată și perfectată prin metodă, prin însușirea unor minime, dar indispensabile, cunoștințe de psihologie și pedagogie sistematică.
            Educația religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini orice, ci constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și credință exemplară. Personalitatea catehetului își lasă direct amprenta asupra profilului spiritual al catehumenului. Preotul este un apostol al neamului și al comunității pe care o slujește. El va fi cuprins de entuziasm și încredere în ceea ce face. El va da dovadă de înțelegere, răbdare și îngăduință față de cei pe care îi asistă și îndrumă spiritual[1].


[1] Constantin Cucoș, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, pp. 122-124.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...